…norii toamnei
reci m au împresurat din toate părţile şi tânjesc după un strop de albastru
pur, asemenea unui nou născut ce caută afecţiunea mamei…îmi este atât de dor de
acel albastru senin şi liniştitor…
…dar, în loc
de albastru primesc, din nou, o noapte întunecată care se furişează, se târăşte
printre copacii golaşi, iarba uscată şi covorul de frunze ruginite, moarte, ce
au acoperit întreaga curte…este o noapte neagră la fel ca trecutul plin de
păcate, pe care l port de atâta vreme în suflet, ca o povară grea…şi, când cred
că am uitat de el, reapare de nicăieri şi chinurile reîncep…
…e toamnă, şi
totuşi, câteva fulgere luminează în noapte, şi începe să plouă, cu stropi mari
şi zgomotoşi, ricoşează din pervaz în fereastră…crengile chinuite de vânt ale
salcâmului bătrân din faţa ferestrei se tânguie atât de sfâşietor…parcă ar vrea
să mă consoleze, să mi spună că nu sunt singurul…
…mă zvârcolesc
necontenit, mă răsucesc pe toate părţile, de la o margine la cealaltă a patului…gânduri
felurite mi se învârtesc în cap, şi parcă ar spune întunericului ce mi a
cotropit camera: „Bine ai venit! Alătură te nouă…”..şi, în acele clipe de
agitaţie nebună simt că dispar, pentru că mi am pierdut raţiunea, simţurile şi
atributele de fiinţă superioară bestiilor…m am pierdut pe mine…
…o viaţă
întreagă am rătăcit pe drumuri prost alese, îndrumat greşit de muritori
nemernici care se bucurau atunci când profitau de încrederea mea şi bunul simţ…dar sunt
satisfăcut, cei mai mulţi se odihnesc pe vecie în locuri neştiute de apropiaţi,
dar ştiute doar de mine şi natură…mi am dorit faimă şi iubire, nu m au făcut
fericit puterea şi aurul materialist…iubire infinită am căutat, pentru că am
fost avid, mă energizam cu iubire…şi, nu mi este ruşine să recunosc asta…
…singura moştenire
pe care o las celor rămaşi în urma mea sunt regretele neputinţei că nu am putut
să schimb rutele vieţii, în timpul ce mi a mai rămas printre muritori…
…noapte de
noapte, viaţa mi se scurge, strop cu strop, ireversibil spre adâncurile
neştiute ale uitării…zorii unei noi zile sunt la milioane de ani lumină…iarna
se pregăteşte să mi invadeze sanctuarul…
…în ziua
următoare, într o cameră luminată de razele blânde ale unui soare vesel, cenuşa
unui suflet chinuit dispare în vârtejul de aer creat de uşa deschisă brusc…în
prag, a apărut ea…
…dar este prea
târziu...pentru amândoi...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu