...what's the time?...

...

...îmi este dor...

...de copilărie...

...de naivitatea ingenuă...

...de jucăriile stricate..

...de fetele care mă alergau când le tachinam...

...de amorurile trecute....

...de bunici...

...de mine...

..de noi...

...acum nu sunt decât un pion pe tabla de şah a sorţii...

...un soldat al norocului

...I don't mind if...

„.Nu ştiu..În clipa asta mă simt atât de copil şi totodată atât de uriaş încât aş putea să fac cele mai mari prostii, dar şi cele mai sublime fapte.”

                                                                                             [Mihail Drumeş, „Elevul Dima dintr a şaptea”]

...prologue...

...I have everything...but I'm not happy...

...because the dark secrets of my past still haunting me...

...I'm free, but I'm alone...

...chapter no. ???...

…ultima piesă din puzzle a fost, în sfârşit, adăugată…o „adulmecasem”, normal, dar voiam să o simt…de ea aveam nevoie, ca să închid definitiv încă un capitol din efemera mea existenţă mea pe aceste tărâmuri…pot, astfel, să mă dedic  ţie, de acum,  şi sufleteşte, fiindcă trupeşte, am făcut deja cunoştinţă acum câţiva ani…

…ai reapărut în viaţa mea atât de complicată exact atunci când eram pe marginea prăpastiei…mi ai întins mâna fină, albă, de viitor medic, şi mi ai spus: „nu face asta, nu merită să ţi consumi ultimele fărâme de luciditate şi energie pentru o  speranţă pierdută…speranţele sunt pentru fraieri…dă mi mie fărâmele acestea şi le voi preţui cum se cuvine”…te am privit în ochii căprui, atât de minunaţi toamna, şi m am încredinţat ţie…şi îţi sunt recunoscător…

…dar te avertizez încă o dată, ca şi acum ceva timp…nu mă obliga să ţi promit zile însorite şi luna de pe cer...o să fiu nesimţit, uneori, şi o să fiu răutăcios, pentru că, ştii, că aşa îmi este firea… dar, am să te respect….

…şi, te rog, nu mă pune pe un soclu pe care nu l merit…fiinţa umană este supraestimată…s ar putea să pierd iar contactul cu lumea  reală, cu tine, şi iar o să….

…am să echilibrez balanţa dintre bine şi rău…

…să mă corectezi când greşesc şi să mă cerţi când judec greşit pe cineva sau nedreptăţesc vreun suflet pur..

…dar să mă judeci ca pe un om obişnuit cu nevoi simple şi fireşti…

…şi să nu te mai laşi orbită de cei mulţi şi proşti care sunt atât de „binevoitori” şi ne găsesc defecte…

…iubeşte mă aşa cum sunt…aşa cum fac şi eu…

...şi încă ceva...trecutul îmi aparţine şi nu îl împart cu nimeni....

...vreau să trăim prezentul, şi, de ce nu, viitorul...

„One thing is clear, I wear a halo when you look at me….”

...sin and lust...

În castelul ce veghează marea, pe acordurile menuetului care animă seara EA i se arată asemeni unui giuvaer mai strălucitor ca luna. EA, cea mai sublimă creatură a zeilor, care şi-au creat regina, făurită în adâncurile flăcărilor iadului, parfumul ei plin de dorinţă îi îmbată inima cu poezii funebre.

S-a îndrăgostit instantaneu de ea, ispită graţioasă şi înmiresmată, cu ochii arzători ca ai pădurii de jad în care pătrunde călăuzit de fantezii necurate, ce abundă în erotism şi păcat; e o noapte caldă de toamnă…

Ea îl calmează şi îl leagănă şi îl alintă, împreună pornesc înlănţuiţi spre luna strălucitoare ca perlele îndrumaţi de razele sângerii ale astrului ceresc…”oare ce vrajă a aruncat ea asupra mea?”

Îl sărută apăsat pe gât. Sărutul ei de gheaţă şopteşte pasiune asemenea valurilor care suspină pe ţărmurile Acheron - ului …

Îl atrage într-un vârtej de cuvinte dulci şi chipuri împietrite care bântuie prin pădurea îmbătrânită, şi, într-un final, ea, creatură întunecată, seducătoare şi neruşinată, îl posedă.

Zorile palide, azurii, se strecoară prin tenebrele nopţii şi îi întrerup somnul. Pe marea ascunsă în ceaţa dimineţii chipurile de piatră se pierd în depărtare, plângând şi tânjind după prezenţa ei spectrală. Confuz şi slăbit, dar încă stăpânit de pasiune, el tânjeşte după noaptea ce a trecut, blestemata nelinişte şi tandreţea ei arzătoare sunt mai mult decât poate sufletul lui să îndure.

Trebuie să o mai vadă încă o dată, şi, ameţit de inerţia miezului nopţii, neştiindu-i nici măcar numele, dansează ca un discipol orb pe marginea subţire a prăpastiei, abisului carnal, este ameţit de vinul roşu, de buzele ei fără viaţă; noaptea este suprasaturată de parfumul ei.

A cutreierat împrejurimile castelului, vreme de mai multe ceasuri sperând zadarnic că s-ar mai putea întâlni, şi când norii de furtună s-au deschis, mistuit de dorinţă, ostenit, a căutat refugiu într–un cimitir.

A adormit. Somnul, lordul viselor pângărite de coşmaruri ivite din lumea neluminată de dincolo, îl învinge. O vede pe EA, contesa morţilor. Ştie ce va urma. Ţipetele îi bântuiesc somnul. Lamia şi Lemurii, progenituri diavoleşti, născute din împreunarea lor intempestivă, îşi împrăştie seminţele demonice în carnea trupului său, pângărit de desfrânare.

Durerea din vis a lăsat urmele adânci în trupul chinuit, pe care l-a luat în custodie ca pe o pedeapsă veşnică a vieţii, lăsându-i doar o fărâmă de putere care să sigileze sicriul acesta mizerabil.

Dar nectarul otrăvit al sărutului EI continuă să-i tulbure simţurile, îi stârneşte încă o dată dorinţa arzătoare şi morbidă să scotocească prin păienjenişul de pânzeturi fine în care a lăsat-o leşinată sau adormită pe zeiţa cimitirului, a furtunii şi a lunii. Este înveşmântată în cea mai neagră mătase, pe chip îi apare viziunea unui paradis cotropit de hoarde de fantome ce îngenunchează într-o rugă colectivă pentru preamărirea noii regine care l-a detronat pe cel lumesc. În mijlocul lor, ca o siluetă efemeră, pierdută între vocile sumbre ale fantomelor, se ridică EA, în toată măreţia.

Şi atunci, el îi spune: ”ia-mă de mână, să ne înălţăm şi să părăsim amândoi acest sanctuar scufundat în umbra momentului unic al împreunării cu păcatul…nu vom mai avea secrete, nu va trebui să te mai ascunzi de lumina soarelui care-ţi arde pielea de pe trupul alb ca marmura,  venerează-mă şi îţi voi aduce ofranda dragostei noastre nepământene. Oare, vei tresări, târfă demonică, sub apăsarea sărutului meu însufleţit? Oare, vei suspina după această nouă viaţă? Iată ofranda mea: trandafiri roşii pentru târfa Diavolului…”

Însă îngerii întunecaţi, serafimi cu chipuri hâde, îi gustă lacrimile şi îi şoptesc la ureche requiemuri funebre, ace de foc prevestesc noile orori ce se vor petrece în curând.

Pulsul nocturn îi străbate venele însetate de picăturile de apă amanetate de acele buze reci pe care le preţuieşte cel mai mult. Ochii îi par smulşi cu ură: ”degrabă trebuie să-mi spui, Vrăjitoare demonică, trebuie să ştiu dacă sunt sau nu mort…” Ecoul inimii golite de sânge străbate corpul într-o ultimă încercare de a pulsa viaţă în trupul lui chinuit.

Ispita festinului erotic al acelor nopţi încă îi dă târcoale. ”Nu cumva Regina Raiului mi-a apărut în chip de Diavol în acea noapte fatidică în care spiritele morţilor au hălăduit liber prin împrejurimi, când menuetul creat de foşnetul frunzelor condamnate la uscăciune şi nefiinţă ne-a introdus în acea vâltoare nebunească, nelumească, până când săgeţile Dianei cea Încornorată ne-au străpuns?…”

În cimitirul îngerilor turnaţi în marmura rece, împietrită, îngenuncheaţi pentru îndurare, îşi pierde suflul vital; tristeţea îl împresoară ca într-un veşmânt sumbru de mătase. Apare Umbra care îi îngheaţă pulsul. Este silueta grăbită a morţii…