În castelul ce veghează marea, pe acordurile
menuetului care animă seara EA i se arată asemeni unui giuvaer mai
strălucitor ca luna. EA, cea mai sublimă creatură a zeilor,
care şi-au creat regina, făurită în adâncurile flăcărilor iadului, parfumul
ei plin de dorinţă îi îmbată inima cu poezii funebre.
S-a îndrăgostit instantaneu de ea,
ispită graţioasă şi înmiresmată, cu ochii arzători ca ai pădurii de
jad în care pătrunde călăuzit de fantezii necurate, ce abundă în
erotism şi păcat; e o noapte caldă de toamnă…
Ea îl calmează şi îl leagănă şi îl
alintă, împreună pornesc înlănţuiţi spre luna strălucitoare ca perlele
îndrumaţi de razele sângerii ale astrului ceresc…”oare ce vrajă a aruncat
ea asupra mea?”
Îl sărută apăsat pe gât. Sărutul ei de gheaţă şopteşte
pasiune asemenea valurilor care suspină pe ţărmurile Acheron - ului …
Îl atrage într-un vârtej de cuvinte dulci şi
chipuri împietrite care bântuie prin pădurea îmbătrânită, şi, într-un final,
ea, creatură întunecată, seducătoare şi neruşinată, îl posedă.
Zorile palide, azurii, se strecoară prin
tenebrele nopţii şi îi întrerup somnul. Pe marea ascunsă în ceaţa
dimineţii chipurile de piatră se pierd în depărtare, plângând şi
tânjind după prezenţa ei spectrală. Confuz şi slăbit, dar încă
stăpânit de pasiune, el tânjeşte după noaptea ce a trecut, blestemata
nelinişte şi tandreţea ei arzătoare sunt mai mult decât poate sufletul lui
să îndure.
Trebuie să o mai vadă încă o dată, şi,
ameţit de inerţia miezului nopţii, neştiindu-i nici măcar numele, dansează ca
un discipol orb pe marginea subţire a prăpastiei, abisului carnal, este ameţit
de vinul roşu, de buzele ei fără viaţă; noaptea este suprasaturată de
parfumul ei.
A cutreierat împrejurimile castelului, vreme de mai
multe ceasuri sperând zadarnic că s-ar mai putea întâlni, şi când norii de
furtună s-au deschis, mistuit de dorinţă, ostenit, a căutat refugiu într–un
cimitir.
A adormit. Somnul, lordul viselor pângărite de
coşmaruri ivite din lumea neluminată de dincolo, îl învinge. O vede pe EA,
contesa morţilor. Ştie ce va urma. Ţipetele îi bântuiesc somnul. Lamia şi
Lemurii, progenituri diavoleşti, născute din împreunarea lor intempestivă, îşi
împrăştie seminţele demonice în carnea trupului său, pângărit de desfrânare.
Durerea din vis a lăsat urmele adânci în
trupul chinuit, pe care l-a luat în custodie ca pe o pedeapsă veşnică a
vieţii, lăsându-i doar o fărâmă de putere care să sigileze sicriul
acesta mizerabil.
Dar nectarul otrăvit al sărutului EI continuă să-i
tulbure simţurile, îi stârneşte încă o dată dorinţa arzătoare şi
morbidă să scotocească prin păienjenişul de pânzeturi fine în
care a lăsat-o leşinată sau adormită pe zeiţa cimitirului, a
furtunii şi a lunii. Este înveşmântată în cea mai neagră mătase, pe
chip îi apare viziunea unui paradis cotropit de hoarde de fantome ce
îngenunchează într-o rugă colectivă pentru preamărirea noii
regine care l-a detronat pe cel lumesc. În mijlocul lor, ca o
siluetă efemeră, pierdută între vocile sumbre ale fantomelor, se
ridică EA, în toată măreţia.
Şi atunci, el îi spune: ”ia-mă de mână,
să ne înălţăm şi să părăsim amândoi acest sanctuar scufundat în
umbra momentului unic al împreunării cu păcatul…nu vom mai avea secrete, nu va
trebui să te mai ascunzi de lumina soarelui care-ţi arde pielea de pe
trupul alb ca marmura, venerează-mă şi îţi voi aduce ofranda dragostei
noastre nepământene. Oare, vei tresări, târfă demonică, sub apăsarea
sărutului meu însufleţit? Oare, vei suspina după această nouă viaţă?
Iată ofranda mea: trandafiri roşii pentru târfa Diavolului…”
Însă îngerii întunecaţi, serafimi cu chipuri
hâde, îi gustă lacrimile şi îi şoptesc la ureche requiemuri
funebre, ace de foc prevestesc noile orori ce se vor petrece în curând.
Pulsul nocturn îi străbate venele însetate de
picăturile de apă amanetate de acele buze reci pe care le preţuieşte cel
mai mult. Ochii îi par smulşi cu ură: ”degrabă trebuie să-mi spui,
Vrăjitoare demonică, trebuie să ştiu dacă sunt sau nu mort…” Ecoul inimii
golite de sânge străbate corpul într-o ultimă încercare de a pulsa
viaţă în trupul lui chinuit.
Ispita festinului erotic al acelor nopţi
încă îi dă târcoale. ”Nu cumva Regina Raiului mi-a apărut în chip de
Diavol în acea noapte fatidică în care spiritele morţilor au hălăduit
liber prin împrejurimi, când menuetul creat de foşnetul frunzelor condamnate la
uscăciune şi nefiinţă ne-a introdus în acea vâltoare nebunească,
nelumească, până când săgeţile Dianei cea Încornorată ne-au străpuns?…”
În cimitirul îngerilor turnaţi în marmura rece,
împietrită, îngenuncheaţi pentru îndurare, îşi pierde suflul vital; tristeţea
îl împresoară ca într-un veşmânt sumbru de mătase. Apare Umbra care îi
îngheaţă pulsul. Este silueta grăbită a morţii…
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu