...but love is my home...

…am încercat să mănânc un măr ca să scap de durere; apoi, am băut un ceai călduț de fructe de pădure și, am sperat ca aromele lui să alunge durerea; și, mai apoi am avut chef să citesc ceva plictisitor, despre cosmogonie și ectopii epileptice, dar m am plictisit al naibii de rău și durerea tot nu a trecut; în final, am vrut să dorm preț de o secundă și mi am dorit ca durerea să mă lase în pace în mai puțin de o jumătate de o secundă…norocul mă părăsește…iar…
 

…nici mărul cel ispititor de roșu ca buzele tale, și nici ceaiul aromat ca buzele tale, și nici cartea plictisitoare ca vorbele celor care ne invidiau, și nici puiul de pernă, alintat ca tine, nu mi au gonit durerea…se pare că este nevoie de mai mult să o alung, pentru că este vădit faptul că a fost creată în golul imens lăsat în urmă de evadarea dragostei dintr o inimă care, odată, demult, se adrenaliniza ori de câte ori erai prin preajmă…inconștientul hipotalamic a declanșat o foame organică, dureroasă…o foame de tine….

…mai trece o zi în casa goală în care s a instalat toamna de noiembrie, gazda ultimului bal care ne a găsit plutind înlănțuiți printre ceilalți musafiri, care ne făceau loc, și ne aclamau, și, poate ne și invidiau…toamna de noiembrie este într o continuă siestă, 24 de ore din 24…

….într un colț al dormitorului pictat în albastru încerc să refac, mental, piesele iubirii noastre supranaturale, pe care le am lăsat împrăștiate la ușă: o parte din ele, înăuntru, s au împreunat cu praful timpului, celelalte, au fost împrăștiate de vânt de pe pragul ușii, din afara casei…și, probabil s au pierdut pentru totdeauna…deci, trebuie să le ghicesc….

…îți aparțin cu totul și îmi vei aparține pentru totdeauna, oriunde ne vom afla, până la sfârșitul vieții noastre, sunt ceea ce te însuflețește și ești ceea ce mă readuce la viață…o viață clădită pe talerele unei balanțe a sorții..o soartă fără început și fără sfârșit, asemenea unui bulevard din care se desprind străzi și străduțe, cu indicatoare tot mai derutante… și, știu că, nu peste mult timp vom găsi acea străduță, unică care ne va readuce împreună….

…dar până atunci îmi iau chitara și încerc să sparg liniștea casei goale, în care siesta toamnei de noiembrie se prelungește chinuitor de mult, fără ca cineva să aibă habar de lacrimile care se preling pe corzile la fel de chinuite…