...escape from this empty life...

…nu e deloc ușor să observi cum două inimi care au bătut la unison atâta timp, se despart și sunt duse de vântul uitării departe, exilate, probabil pentru totdeauna, pe tărâmul dezolării și disperării…și, odată cu ele au dispărut și visurile noastre, și speranțele că am fi putut deveni ceea ce ne am dorit atât de mult..dar poate tocmai acest impuls puternic ne a mistuit intern și ne a aruncat pe rute diferite…

…vreau să cred că și tu te întrebi, în fiecare zi, cine te va mai strânge în brațe în nopțile lungi, când stihiile iernii apleacă crengile copacilor bătrâni din curte până ating pervazul, dar, știi că nu ne pasă pentru că în așternuturile luminate de văpăile focului din cămin, se trezesc instinctele sălbatice pe care nici preacuviosul Eros nu îndrăznește să le întrerupă…și, soarele blând al dimineții ne găsește în fața ferestrei larg deschise, cu mâinile calde, înlănțuite și primim sărutul rece, dar înviorător al fulgilor de nea, ce cad nepăsători peste noi…dar nu pot topi arșița ce ne mistuie încă…

…apoi, însă, apar excoriații, la început timide, treptat se adâncesc și se transformă în răni adânci și reci care pătrund adânc în inimile și așa chinuite de trecerea timpului…nu vor să plece, își fac sălaș aici și ne înveninează, ne asmut unul împotriva celuilalt, deși, niciunul nu a greșit cu nimic..exceptând, poate, vanitatea prostească…

…și, așteptăm în zadar, vraciul care să ne vindece rănile, să ne aline trăirile, dar, știi și tu că am fost înșelați de toți și de toate: prieteni, oameni, timp….

…e cumplit să vrei să închizi ochii, să ți odihnești suflețelul, când se lasă întunericul..și să nu poți, pentru că umbrele trecutului sunt acolo, lângă tine, peste tine, în tine…oriunde ți ai întoarce privirea le vezi, te bântuie, te consumă lent, te sfâșie…

…nu vom știi niciodată care ar fi fost finișul vieții noastre împreună, ceea ce am fi putut fi unul pentru celălalt, pentru că nu am încercat să ne înțelegem unul pe celălalt, ci doar ne am consumat unul pe altul..firesc, destinul ne a lovit…crunt, diabolic, implacabil…

…ploua când drumurile noastre s au intersectat pentru prima oară, ploua și când s au întâlnit pentru ultima oară..acum ninge și, în brațele goale, în locul inocenței pure se strânge vântul rece al iernii bântuite de fantomele unui trecut ce nu vrea să ne părăsească….

…când două inimi se frâng la unison,  ambele vieți sunt distruse…

...and she will be...by me...

”…o nouă dimineață de decembrie, rece și confuză și un mic dejun simpatic, în care cafeaua are aroma de ”nici nu mai știu cum te cheamă” și este îndulcită cu ”oare ochii ei sunt doar pentru mine?!”, deși, am aflat din surse bine protejate că îți place și ție să savurezi cafeaua…și, am observat că ai ochii albaștri…ca și mine…

…și, mă gândesc, cum ar fi să….?..să ce?...”nici nu mai știu”…

..trebuie să o iau din loc spre acea locație unde, zi de zi ne întâlnim, și ne privim ochi în ochi, și, dacă suntem aproape unul de altul, dar în grupuri de lucru diferite, ne căutăm, uneori parcă prea insistent, și ne ferim să nu ne vadă cineva…și, ne salutăm din vârful buzelor; îmi spui un ”bună!” scurt, deși știi că mulți ar crede că exagerezi, că ți ai depășit condiția actuală, iar eu, o să ți răspund cu același ”bună!”, și tot discret, deși știu că o să mi se reproșeze că nu e bine ceea ce fac..dar, știi că nu mi pasă…

…secundele, minutele, orele or să treacă din nou, ireversibil, și eu tot aștept să trag dama de pică din mănunchiul de cărți de joc pe care vrăjitoarea destinului mi l a făcut cadou cândva, în timpurile mele cele mai bune…și, atunci am să ți vorbesc. Sau mai bine nu, pentru că știi că nu mi place să vorbesc mult și fără rost..așa că am să trișez și am să trag din pachetul de cărți o legiune de jokeri pe care o să i împart celor din jur ca să îi împietresc pentru o vreme…și am să opresc clepsidra timpului în momentul D zero (D de la Dragoste)…și, atunci am să mă desprind de lume și am să mă apropii de tine cu inima pulsând nebună ca a adolescentului care am fost cândva…nu știu dacă vei fi mirată, dar emoționată sigur vei fi, pentru că ți văd obrajii roșii și mâinile negăsindu și locul…și, pentru că nu mi place să vorbesc mult, doar te voi săruta…prelung și pasional, și am să savurez gustul buzelor tale..nu contează că, probabil sunt ”date” cu gloss (nu mă deranjează micile cochetării)…am să încerc să mă desprind apoi, dar nu mă vei lăsa, pentru că îți vei înlănțui brațele subțiri în jurul gâtului meu și îmi vei primi sărutul și îl vei multiplica…și, pentru prima oară mâinile mele îți vor atinge mijlocelul atât de ispititor…și instinctul îmi va cere să ”insist”, dar voi păstra decența pentru că nu vreau să stric farmecul momentului…și, mai mult de atât, nimic nu mă face mai fericit decât să mă privești în ochi…și să mi spui ”Bună!”…

….din vârful buzelor…”

…și dimineața de decembrie parcă nu mai este atât de confuză…